Am primit un telefon de la o bună prietenă dintr-o țară aproape vecină și prietenă, care, conform spuselor ei, era în raiul relației perfecte, ca să-mi dea vestea că divorțează spunându-mi în același timp că nu știe cum o să mai trăiască de-aici înainte, pentru că prințul existenței ei îi era singura rațiune de a trăi.
Am fost atât surprinsă, nu de divorț, pentru că la asta mă așteptam, ci de reacția ei pentru că o știam o femeie puternică și cu picioarele pe pământ, cum spunea mama. Nu mi-aș fi imaginat că ea, o femeie cu o inteligență mult peste medie, activă, pasionată de ceea ce face, care călătorește mult și influențează existența multor oameni poate să creadă că viața ei se temină numai pentru faptul că un derbedeu imatur a înșelat-o.
Pot să înțeleg că atunci când ne îndrăgostim, îl privim pe beneficiarul efluviilor noastre sentimentale ca pe un arhanghel venit să ne blagoslovească cu fericirea divină și ca dezamăgirea este uriașă când ne dăm seama că aripile îngerești s-au transformat în cenușă odată cu visurile noastre de a materializa raiul pe pământ.
Ceea ce mă depășește este credința că viața ta se termină atunci când el își seamănă sămânța în altă grădină. Că în loc să schimbi lentilele roz cu care l-ai privit până atunci cu cele limpezi prin care îl vezi așa cum e de fapt, un om imperfect, supus greșelii, ca noi toți de altfel, căruia poți pâna la urmă să-i mulțumești pentru momentele frumoase pe care le-ați trăit împreună o perioadă, îți imaginezi că viața ta a ajuns la sfârșit și gata, asta a fost tot și că de-aici înainte nu mai ai decât o existență plină de suferință, bocindu-l pe EL pentru tot restul vieții. Că nu mai lipsește decât să-ți spună cineva, “du-te la mânăstire, Ofelia!”
Sigur că e o traumă, dar asta se datorează educației pe care o primim și unor credințe ale noastre că lucrurile trebuie să arate într-un anume fel. Atunci când realitatea nu se suprapune peste imaginea idealizată pe care o avem despre o relație suntem dezamăgiți în cel mai bun caz, dacă nu cumva striviți de diferență. Și ca pe orice traumă, avem tendința să o rulăm în mintea noastră până la momentul de dinaintea finalului, după care o luăm de la capăt. În mintea noastră trauma nu se termină niciodată. Intrăm într-o buclă din care lipsește momentul final în care drama s-a terminat și totul este din nou în regulă. Învârtim în minte aceeași durere, mereu și mereu fără să ajungem vreodată la sfârșit. Nici nu e de mirare că trăim o suferință continuă, pentru că retrăim momentul de suferință maximă de fiecare dată, fără să ne dăm seama ca momentul ăla s-a terminat demult.
“Cum fac asta?”, vă aud întrebând. Simplu. Ieșiți din filmul ăla și uitați-vă la ce s-a întâmplat ca și când ati viziona un film cu voi în rolurile principale. Și dacă asta nu e de-ajuns, mai faceți un pas înapoi și uitați-vă la voi cum priviți filmul cu voi în rolurile principale așa, de undeva din spate și de sus de la balcon.
Și dacă nici asta nu e de-ajuns, amintiți-va ca sunt doar la un mesaj distanță.
Să aveți o viață frumoasă în relația următoare, dacă asta în care sunteți vă face să suferiți!
Cami Mihaiu 