Când viața învinge…

Mi-am promis acum câtăva vreme să scriu acest articol, despre o experiență extraordinară pe care am avut-o, împreună cu o FEMEIE adevărată, o MAMĂ cum sunt probabil multe în lume, dar despre care auzim rar. Îi datorez acest articol ei, care este un miracol de om, și vouă, celor care citiți ce scriu, pentru că vreau să aflați și altceva decât reclamele de la televizor, tembelismul politicienilor și inepțiile majorității „vedetelor” din „media” de azi. Sunt întâmplări adevărate, cu oameni adevărați, pe care tindem să le trecem cu vederea pentru că nu au suficient iz de bârfă.
Pe la sfârșitul verii, anul trecut, primesc un mesaj care suna așa:
„Buna seara, cu drag…
Sunt Nicoleta S., am 49 de ani și sunt mama unui tânăr adolescent, de 19 ani minunați, care în seara zilei de 30 octombrie a ales să se relaxeze la un concert … alegerea s-a dovedit a fi una…, neinspirată deoarece experiența pe care a trăit-o a fost de mare anvergură… Este vorba de dezastrul care s-a produs în acea seară… M-am aflat alături de el și l-am însoțit pe acest drum cu mult respect! Doresc, ca împreună cu dumneavoastră, dacă sunteți de acord, să golesc sacul plin de suferință adunat în realitatea mea …”

Îngheț atunci când realizez că e vorba despre incendiul de la Colectiv. Îmi vin în minte imagini cu tineri care se înghesuie către unica ieșire în timp ce focul îi prinde din urmă flămând de trupurile lor fragile. Durerea fizică e imensă, nu pot să respire bine și cu toate astea dorința de a trăi îi împinge afară unde sunt departe de iadul dezlănțuit, către viață. Unii n-au reușit. Unii au reușit, dar cu ce preț…?

Răspund în grabă la mesaj, pentru că, deși cuvintele erau blânde, alese cu grijă, ăsta era un strigăt pentru ajutor.
Am stabilit să ne vedem. Când a intrat pe ușă, am văzut o persoană care ducea în suflet durerea copleșitoare a unei traume de dimensiuni uriașe. Nici nu știam cât de mare în momentul ăla.
S-a așezat pe canapea, pe margine, ca oamenii care vin rar la oraș și au o strângere de inimă să nu cumva să deranjeze. Am rugat-o să se relaxeze și să stea cum îi vine mai bine. Și a început povestea…, lungă, devastatoare, plină de emoții amplificate de sute de ori, cu lacrimi care n-au încetat nici o clipă să curgă. Erau momente în care durerea era atat de mare ca nu putea, nu să vorbească, ci să respire.
Acest miracol, care se numește Nicoleta S., după primul șoc pe care i l-a provocat vestea că băiatul ei este ars în spital, s-a adunat cu o forță incredibilă și s-a concentrat asupra unui singur lucru, copilul ei era viu și a decis să facă orice ca să-l mențină în viață. Și din instinct sau din știință, habar n-am, a reușit asta, împotriva tuturor prognozelor medicale. În mintea ei s-a contopit cu acel tânăr și i-a transmis energie și viață, l-a mai creat încă o dată și l-a renăscut. L-a întors la viață, după ce trecuse pragul dintre lumi, de cinci ori. Toată echipa medicală a fost inspirată de dârzenia ei de mamă care nu vroia să-și lase puiul să moară și au dat tot ce-au putut ca magia vieții să se manifeste. Și-au reusit!

Când viața lui n-a mai fost în pericol, ea și-a permis să simtă și-a fost spulberată emoțional de forța cu care a lovit-o realitatea. Știa că are încă un drum lung înainte cu recuperarea fiului ei, dar deja era prea mult. A căutat ajutor la specialiști, a mers la psihiatri care i-au prescris medicamente. Medicamente care doar îi amorțeau simțurile, până când a spus, „Ajunge, vreau să simt și să trăiesc din nou!”. A mers la psiholog și nici asta n-a ajutat-o. Și-atunci a căutat pe internet altceva sau pe altcineva care s-o poată ajuta. Și așa cum mi-a spus la prima întâlnire, m-a găsit prin „click și dublu click”. M-a gasit în final pe Facebook și mi-a scris mesajul pe care îl știți deja.
Cei care mă cunosc, știu că sunt o persoană căreia îi place să comunice și asta înseamnă că vorbesc destul de mult și nu cred că prietenii mei, sau cei cu care am venit în contact într-un fel sau altul m-au surprins vreodată în lipsă de cuvinte. De data asta, n-am scos un sunet timp de două ore cât a durat povestea. Am trecut prin toate emoțiile alea multe care se succedau într-un ritm amețitor câteodată, și care mi se așezau pe suflet cu o încetineală care le sporea greutatea altă dată. Am făcut asta în mod deliberat, ca să înțeleg, să știu.
Când povestea s-a terminat, am mai putut să spun atât: „Cu ce pot să vă ajut?”
Răspunsul a fost surprinzător cumva: „Vreau să redevin eu însămi, să fiu ca podul de piatră din copilărie, mai frumoasă, mai deșteaptă și mai bună.” Și replica a venit pe loc: „Asta pot să fac!”, și-am izbucnit amândouă în râs, un râs eliberator de toată suferința deasă, grea, care se așezase în cameră, un râs ca un val de mare jucăuș, tămăduitor și vesel care a curățat dintr-o dată aerul și sufletele noastre. Atunci am înțeles că dincolo de mama zdrobită de durere pentru fiul ei, se află o altă persoană care a fost cândva, demult, acum un veac și mai bine, înainte de acel eveniment, veselă și fericită și că celei de-acum îi e foarte dor de propria persoană, cea de dinăuntru, de sub suferință, de sub durere, de cea adevărată.
Și-așa a început călătoria… I-am povestit despre programul de coaching pe care îl am pentru astfel de situații și pe care l-a ales fără nici o ezitare și am pornit la drum.
După primele două întâlniri, Nicole îmi scrie:
„Bună dimineața, cu bucurie!
Sunt bine spre foarte bine!
Bunul meu camarad și soț, este plăcut surprins de ce realizăm amandouă… cred că tinde și el către tine… Fiul meu, observ că devine și el curios… În final familia mea este beneficiara muncii tale! Iar eu, eu… SUNT EU! Multumesc Cami!”

După încă una, îmi trimite o poză de la o nuntă la care a fost nașă împreună cu soțul ei și unde e o cu totul altă persoană decât cea pe care am vazut-o în prima seară. O persoană care se simte confortabil în pielea ei, care reușeste să se bucure de evenimentul la care participă și de oamenii de care e înconjurată cu iubire. Îmi scrie: „Este numai rodul muncii tale, draga mea … chiar eu sunt mirată de rezultate … abia aștept întâlnirea noastră de mâine!”. Adevărul e, că e numai rodul minții ei care folosește ce primește de la mine într-un mod fabulos.

Și-am mers mai departe. Fiecare întâlnire cu Nicole era un prilej de bucurie, pentru că își folosea mintea ca să devină așa cum spusese prima dată, mai frumoasă, mai deșteaptă și mai bună, și îi reușea din plin. La fiecare ședință de coaching se descoperea și redescoperea pe sine cu o bucurie extraordinară. Cu fiecare tehnică învațată mai punea o cărămidă la construirea „podului de piatră”.
Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc atunci când fac referire la podul de piatră trebuie să vă spun că atunci când noi eram copii, pe vremea când copilăria era reală și nu virtuală, cântam un cântecel care suna cam așa: „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat, vom face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos”. Știu că poate să pară o prostie pe lângă, telefoanele „inteligente”, tablete, computere de ultimă generație, dar după cum vedeți, jocurile noastre creau repere, ancore, care atunci când avem nevoie se transformă în resurse.
În toată călătoria noastră împreună, după fiecare întălnire, Nicole îmi trimitea mesaje despre schimbările pe care le observa la ea însăși și care apăreau în urma a ceea ce făceam împreună. Nu toate descoperirile ei au fost plăcute, dar toate rezultatele au fost excelente. Pentru mine a fost o aventură în care mă simțeam ca Indiana Jones care descoperă comori, pentru că de câte ori ne vedeam mai ieșea la iveală încă o bucată de Nicole și în final am descoperit-o pe cea adevarată care fusese acoperită de mormane de emoții copleșitoare, ascunsă de lume și până și de ea însăși.

La un moment dat, mi-a spus: „Îmi duc viața între întâlnirile noastre de joia” și m-am gândit, „Am pus-o! Ce facem când se termină programul?” Și tot eu am zis, „s-ajungem acolo și vedem”.
Programul de coaching pe care l-a urmat Nicole, durează trei luni și are treisprezece ședințe. Când a venit la a zecea ședință mi-a spus: „Știi la ce mă gândeam când urcam cu liftul? Mă întrebam ce mai caut eu aici pentru că sunt exact acolo unde mi-am dorit să fiu când am venit prima dată la tine”
Nu cred că există o bucurie mai mare pentru un coach decât să audă vorbele astea. Asta este, pentru mine, garanția reușitei.
M-a anunțat atunci cu o plăcere greu de descris, trebuia să-i vedeți fața, că nu mai vine. I-am spus că are trei luni la dispoziție să beneficieze de restul de ședințe după bunul plac. N-a mai fost cazul. A renunțat la ele cu bucurie.
În urma acestei călătorii ne-am împrietenit. Ne-auzim din când în când și povestim. Ne spunem ce s-a mai întâmplat de când ne-am auzit ultima oară. Ne bucurăm împreună de reușitele pe care ea și fiul ei le au pe drumul recuperării lui totale. Mai au la un colț și sunt gata. Iar eu, tot ce pot să spun este: „Îți mulțumesc, Nicole, pentru această aventură extraordinară!”

Și vouă vă spun că nu există limite în ceea ce poți realiza cu mintea și cu sufletul tău! Poți chiar să spui, la fel ca Cel care ne-a învățat pe toți cum să facem asta, „Lazăre, vino afară!”